Camera era bântuită. În orice context ar fi văzut că era bântuită, doar în contextul nopții trecute nu văzuse pereții decojiți, tavanul înalt care astupa un spațiu imens, infinit în comparație cu orice spațiu din oricare alte camere, mobila nepotrivită parcă luată la întâmplare, fiecare piesă avea culoarea și detaliile ei.
Patul e mare. Ar încăpea cinci oameni, cinci femei… și scârțâia teribil. Patul ăsta cu scârțâitul lui unic, unic… zgomot al mișcării într-un spațiu infinit. Toate fantomele camerei au auzit toate zgomotele, toate lovirile pielii, toate atingerile și toate gemetele ei. Doar aseară nu le vedea pe niciunele așa.
Aseară, când toate astea se-ntâmplau, nu le gândea așa. Aseară sau azi noapte, cine mai știe cât era ceasul, iarna oricum e mereu aceeași oră, e mereu seară, e mereu noapte. Ea îl trăgea după ea, îl ținea de mână și-l smucea câteodată, plictisită că se dădea dus așa greu, de parcă era un animal speriat de locul nou în care se află, un animal fără rațiunea spațiului, care așteaptă doar să simtă unde îl duce lanțul. Zâmbea, era amețit de căcaturile pe care i le dăduse ea mai devreme, și-i privea picioarele îmbrăcate în blugii negri. Geaca îi acoperea fundul și i-a trecut prin cap să o oprească, să-i ridice un pic geaca și să-i pună mâna acolo, să o apuce puțin, fiindcă dacă e ceva ce uită oamenii mereu, atunci e simțul feselor în palme, mereu îl uiți și mereu trebuie să ți-l amintești.
Își lipește privirea de pereții camerei și începe să-și amintească cum s-au petrecut celelalte. Apoi se ridică în coate ca să mai privească o dată toată camera, să le privească pe toate în parte câte puțin. Soba de teracotă scoate sunete de flăcări, arde gaz acolo sau… nu arde nimic, e doar zgomot gol, fiindcă în cameră e frig ca afară. Apoi se gândește că afară trebuie să fie mult mai frig și că trebuie să se ridice, să se spele, se se-mbrace și să meargă la facultate, gând ce-l inhibă să-și tragă toate păturile peste el și să doarmă până la primăvară. Sau până ce avea ea să iasă din baie.
Noaptea trecută… Alcoolul agită și amorțește în același timp. Creierul amorțește… doar că ea era așa agitată, parcă ar fi vrut să le facă pe toate. S-ar fi dezbrăcat de toate hainele în timp ce îl săruta, în timp ce îl atingea între picioare, în timp ce mai punea ceva în pahare și poate făcea și un om de zăpadă în același timp. Bine totuși că n-a uitat să aprindă focul!
Ea spune ceva din baie. El nu aude. Apoi deschide ușa și-i strigă supărată, doar pentru ea, dându-și seama că spațiile sunt prea mari și ecoul cuvintelor se separă prin toate colțurile casei. După câteva secunde vine în cameră. Are fața obosită și nu mai zice nimic. El nu întreabă.
Se uită la corpul ei mic, la părul răvășit, la pielea galbenă. Are doar un tricou pe ea, dar pielea ei de ceară pare că nu simte frigul. Nu întreabă nimic, doar în capul lui întreabă și poate că avea s-o întrebe altădată despre ei, cameră, frigul de afară și de ce nu i-a fost frig în dimineața aceea, când s-a trezit să meargă la baie și și-a luat doar un tricou pe ea.
Corpul ei mic poate cântărește 50 de kile sau mai puțin. Poate să o ia în brațe și să-i facă ce ar vrea el. Sau chiar asta se întâmplase cu câteva ore înainte, după ce ea s-a ridicat de pe el. A trântit-o cu fața în pernă, a apucat-o de șolduri și i-a ridicat curul mai sus, pentru ca linia feselor să le despartă mai mult, apoi și-a pus mâna între ele, mai jos, unde era un relief umed, ascuns de umbre, bun de pipăit, apoi… își amintește.
Își amintește fiecare gest, poate că alcoolul nu amorțește așa tare, totuși. Și n-ar fi făcut deloc altceva decât ce făcuse. Și înainte să le facă, voia exact ce făcuse, voia exact să-i bage degetul mare în gură, să-i bage limba în gură, să-și învârtă degetele pline de salivă pe sfârcurile ei, s-o sărute și s-o lingă peste tot.
Înainte… doar că dimineața rațiunea înțeleaptă se deșteaptă mai tare, iar presiunea celorlalte lucruri de făcut apasă mai mult. Se dă jos din pat, merge la baie. Se pișă puțin pe lângă, șterge cu hârtie, pe care n-o vede din prima. Se uită în oglindă, se spală pe față. Baia e bântuită. Îi este evident că toate obiectele, pereții, liniile fuseseră gândite de un arhitect bolnav, care probabil dormise singur vreo două, trei nopți într-o asemenea casă, făcută de mintea lui, în așteptarea unei femei, care n-a mai venit. Așa că a mers la baie, s-a masturbat și a plecat să se sinucidă. Nu-i venea în cap ce idee de sinucigaș bolnav să fi avut ăla…
Dar casa nu era bântuită de fantoma arhitectului, ci de alte fantome mult mai perverse ale chiriașilor și ale curvelor. Fantoma lui rămăsese sigur acolo. O bucată din suflet trebuie să i se fi rupt ca să rămână acolo din pricina vreunui blestem al bolnavului ăluia.
Când reveni în cameră, ea era îmbrăcată. Îl întreabă dacă mănâncă, ceea ce ar fi vrut și el să facă. Mănâncă un iaurt înghețat, scos din dulap și o banană, apoi pleacă. Ea ia taxiul, iar el o ia ușor pe jos spre facultate pe strada plină de zăpadă.
