N-am mai scris de 100 de ani. Și n-am nicio scuză sau poate că nu te interesează, dar m-am apucat de 100 de chestii și mă pierd prin ele toate. Iar din timp în timp am senzația că-mi vor cădea toate deodată în cap și mă vor termina.
Iar timpul e așa finit, e și mai finit , dacă-mi permiți, odată ce te apuci de 100 de chestii. Vrei să te împarți, să le faci pe unele și pe altele, să prinzi contur, să înveți, apoi să uiți, să greșești încă o dată, deși ai mai greșit așa…
Și nu mai zic că trebuie să iei bucăți din tine pe care să le înlocuiești cu alte piese care să te țină pe noile drumuri pe care ai pornit. Iar bucățile vechi sunt puse în niște sertare improvizate și îți dai seama că nimic din astea nu se întâmplă, de fapt, ci e doar o născocire, o metaforă, s-ar putea, un pic malefică, dar cu intenții bune pe care o creez ca să rup puțină empatie de la tine.
De asta primește sfatul meu gratuit și nu te apuca chiar de 100 de chestii!
Oricum mă bucur că ne-am văzut. Parcă pe drum spre casă ne-am întâlnit, iar tu nici măcar nu știu încotro te duceai, nici n-am apucat să te întreb sau poate că știam deja, dar n-o să zic. Sau poate, parcă, ne-am întâlnit în locul nostru comun, unde ne vedem des, aproape zilnic ne vedem sau nici măcar nu mai știu dacă ești tu.
Da și mi-a rămas pe mine parfumul ăla al tău prea dulce pentru nările mele, deși îmi plac dulciurile, dar poate doar pe limbă, nările nu-mi suportă mirosul ăsta înțepat. Mi-a rămas pe mine, normal, fiindcă ne-am îmbrățișat, iar eu parcă te-am sărutat pe obraz sau lângă ureche sau pe buze. Nu mai știu. Nu mai știu fiindcă mi-am zis dinainte s-o fac că trebuie să nu mai știu după, așa de greșit poate că ar trebui să fi fost.
Sau poate că voiam să știu ce gust au fondul de ten și rujul sau alte chestii femeiești pe care le folosești. Și ce gust îți are limba sau ce gust se întâmplă când le atingem și le mișcăm. Port de ceva timp în cap o discuție în care îți explic că toate astea sunt posibilități și că există posibilități infinite în sexualitate și sper ca bucata conservatoare a minților noastre să nu ne îndepărteze de ele doar pentru că nu ni s-au întâmplat încă sau pentru că le știm a fi imorale.
Sau poate că e o fabulație care m-a luat de la texte cu iz liric pe care le tot văd pe la metrou. Nu știu dacă mergi cu metroul, dar îți zic eu că pun ăștia de ceva timp tot felul de fragmente din cărți internaționale pe pereții vagoanelor.
Era un fragment, unul dintre ele, care zicea de sensul vieții și cum filosofii, teologii și poeții au căutat să afle răspunsuri zadarnice dintotdeauna pentru asta și de ce… și cum oamenii obișnuiți se îngrijesc mai mult de job-uri, copii, mâncat, dormit… Și ce m-ar fi prins dacă aveam 16 ani, m-ar fi prins de parcă eu l-aș fi scris, de parcă era o filosofie babană în toată treaba asta și nimic de râs! Nimic de râs!
A fost ziua lui Eminescu, iar eu m-am plictisit de discuția aia în care îți spun că trebuie din start să separi naratorul de autor și totuși care mai e treaba cu literatura, cu ficțiunea atunci? Care mai e treaba?
Poate și d-asta m-am apucat să fabulez, poate și d-asta o să ne revedem și o să purtăm unul altuia aceleași gesturi, fără să știm de unde începem și unde ne oprim, poate chiar purtând această discuție cu răspunsuri pozitive, îmbrățișări, săruturi, zâmbete, haine aruncate… poate și d-asta…
