Vine de fiecare dată după ce citești, vine mai ales când începi cititul din cartea aia groasă. A mea avea coperte negre.
La fiecare cuvânt citit, frază descoperită, când puneam capul pe pernă, venea la mine înfățișând câte o idee, un obiect, o
imagine. Toate puteau face legătura cu El.
De ce revelația asta e așa dulce și încântătoare, de ce mă face să suspin, de ce mă rupe cu atâta iubire și de ce mă încearcă
cu atâta credință? Îți zici când ești mic.
De ce revelația asta e așa acră și nenorocită, de ce mă alintă cu atâta furie și de ce mi-a știrbit orice credință? Iți zici
când ești mare.
Dar când ești suficient de mare? Revelația nu ți-o spune!
Apostolul a zis: când ești copil faci lucruri de copil, adică primești o revelație pentru copii, iar când ești matur, primești o revelație pentru oameni mari, despre care ai putea spune ca e alta decât era?
Și atunci poate că nu există nicio revelație, iar toate sunt în capul tău plin de fantasme și idei închipuite.
Doar că revelația nu te lasă, după ce te ajută cu toată credința, te afundă cu toată îndoiala. Îți aduce oameni, îți aduce vise, apoi o iei de la capăt. E un suiș și-un coborâș, totul continuu.
De asta un ascet, călugăr, duhovnic sau ce era, a zis că omul, în neputința lui, are parte mereu de suișuri și coborâșuri, dar e important pentru el să fie găsit de moarte în partea de sus a neputinței sale.
Și ce drag le este creștinilor să se pună în pielea ăluia care se găsește urcând pe neputințe sau a ăluia care știe că a greșit, dar mai face câteva cu promisiunea, în sine, că de ziua următoare o să se pună la punct cu urcușul său.
Iar alții, hăituiți de alte revelații, se simt mai bine să se știe pe același nivel, care să fie ori cel mai de jos posibil nivel ori cea mai înaltă linie pe care o pot imagina ei.
Revelațiile fac întotdeauna victime. Iar noi credem că ajută. De fapt, ele chiar ajută, dar nu în modul în care credem noi.
Din cauza revelațiilor este, eu L-am văzut de câteva ori.
Nu am vorbit prea multe în dățile întâlnirilor noastre. De fapt, puținele cuvinte rostite între noi, au fost rostite de mine. El niciodată nu vorbește.
Prima dată L-am întrebat, însă nu mi-a răspuns. Apoi am înțeles de ce nu a făcut-o, fiindcă tot revelațiile au răspunsul, El de ce să fie întrebat despre tot felul de curiozități ale oamenilor?
El le știe pe toate pentru că trebuie să fie așa, însuși principiul o spune, însă tu n-ai nevoie sa știi răspunsul pentru toate curiozitățile din capul tău, iar pentru alte întrebări ai deja răspunsul, cum aveam să descopăr și eu pentru întrebarea mea. Tot revelațiile te ajută. Caută!
De aceea, să-L chemi doar pentru a-l întreba despre spațiu și comete, nu e tocmai cea mai gândită idee. Totuși, după ce am înțeles cum trebuia să procedez, L-am mai chemat de câteva ori, apoi nu ca să-l întreb, mai mult ca să-i povestesc, să-mi povestesc, să mă uit în ochii Lui când vorbeam și să-ncerc să ghicesc dacă era de acord sau nu.
Însă ochii Lui nu spuneau nimic, fiindcă El oricum le știa pe toate, le știa pe cele pe care eu le ziceam, știa și prosteasca mea idee de a face ca psihologul cu El, mai știa și că după discuția noastră, eu aveam să-mi dau seama că nu mi-a descoperit nimic, fiindcă doar revelațiile o fac, dar că aveam să încerc să mă conving că este sau nu de acord. După aia lucrurile s-au schimbat și nu-mi mai era dor de îmbrățișarea Lui. Nu mai voiam nicio discuție cu El, de unul singur.
Doar mă mai uitam câteodată în spate și-L vedeam acolo, Atotțiitor, Atotștiutor, Atot… Atot… Fără să clipească, fără să fi fost trist sau bucuros vreodată, parcă le știam și eu pe toate… Nu-l vedeam bun și nicidecum nu-L vedeam rău, fiindcă știam că e Atotputernic, știam că poate să distrugă orice idee a ideii mele, a ideii de mine, doar că n-o făcea.
Mă lăsa cu un fel de speranță, cu idei greșite și preconcepute în alte creiere dinainte ca cineva de atunci să se fi gândit că poate exista astăzi și acum așa cum sunt ele. A mai văzut-o în atâtea minți ale istoriei oamenilor. Minți care nu s-au întâlnit vreodată, care au scris aceeași idee umană banală, dar care n-au citit-o niciodată unul de la altul, ci a inventat-o fiecare în timpul său, fiecare fiind original, eretic, ateu și necontând cine a fost primul. Știe că ideea revine, nu poate fi distrusă, nu încetează…
Dar Preabun îl vedeam, nu pentru că n-ar fi distrus și nu distruge orice minte disperată după vanul lumesc, ci pentru că de fiecare dată în care L-am chemat și L-aș fi chemat, ar fi venit fără nicio urmă de reținere. Preabun pentru că oricum știe dinainte că va fi chemat, știe
că va fi îndepărtat, ucis, batjocorit și uitat. Dar chiar și așa acceptă de fiecare dată să vină.
Crezi că ți s-a întâmplat și ție la fel, doar că n-o puteai spune chiar în cuvintele astea?
Nu-ți mai spun de îngeri și alte fețe divine. Nu-ți mai spun că toate sunt realitățile închipuirii. Las revelațiile și descoperirea să ți le spună pe astea ție, în felul în care o să găsești tu că ți se potrivesc.
