Se văd ca cenușa pe asfaltul trotuarului. Bucăți adunate de sare și nisip pe care le interpretez printr-o minte adormită, abia trezită după doar câteva ore de somn. Prea puține după interpretarea studiilor, dar prea multe pentru interpretarea vieții ca un lung șir de nopți dormite, epuizate și neroditoare prin somn.
Luminile artificiale ale stâlpilor orbesc prin neputința lor de a arăta lucrurile clar și mă fac să-mi pun întrebări despre capacitățile mele de a distinge realul de imaginar.
Și oare pot să numesc imaginarul real al minții mele, al subiectivismului? să-mi bat joc de acest cuvânt printr-o metaforă care să-mi favorizeze mai mult alegerile? atât de mult ne adâncim în nedreptate și iluzie când o luăm pe acest drum? încât găsim argumente din orice..?
În fine, dacă ar fi cenușă poate că s-au aprins focuri groaznice în noapte, iar trotuarul arde. Dar aburul ce iese din gura omului pe lângă care trec mă trezește puțin la realitate. (care din ele nu știu!) „Arde a ger!” mi-am zis, am privit în jos spre picioare și am zâmbit.
Aș fi râs tare în liniștea dintre blocuri prin care se aud zgomotele mute ale orașului. Aș fi râs gândindu-mă la gândul de dinainte că aș fi putut să-mi arunc ghetele roase prin tufișurile fără frunze, că mi-aș fi dat șosetele jos și le-aș fi pus în buzunar, apoi aș fi călcat pe trotuarul înghețat fără să-mi dau seama preț de câteva secunde dacă e prea rece sau prea încins.
Sau mai bine dau cu piciorul într-un morman ca să-mi ofere o altă perspectivă, o altă experiență, poate că mă va învăța ceva mai brut, ceva ce n-aș mai putea interpreta în niciun fel.
Dar deja sunt ajuns sub pământ. Lumina e puternică și albă, iar noi suntem plini de viață și lipsiți de viață. Fără să știm nimic unii de alții, dacă avem drame și zile de depresie sau ne bucurăm la lucruri mărunte, care nu sunt mărunte.
Nu ne vorbim, stăm cu ochii în telefoane și deși ne întâlnim în fiecare dimineață nu suntem prieteni. Dar mai bine că nu se aud voci de om, ci voci de tren și de difuzoare, de curent și de scări rulante.
Câtă empatie să ai ca să vrei și să poți asculta toate vocile astea bezmetice?
Uneori aș vrea mai multă empatie ca să ascult o singură voce pe care doar eu o pot asculta. Și mai puțină empatie după ce mă voi plictisi de ea, de metafore fără rost și de idei dezordonate. Mă răcește prin poezii fără rimă, mă răcește… Dar așa e iarna!
