Întrebarea…
O curiozitate fără margini, definind definiții și teorie fără limite, provocând, dezamăgind, transformând…
O sursă fără sursă, o sursă imaginară, imaginată de teroare și speranță, iubire… și alte cuvinte pe care le pot înșira evocând tot felul de conexiuni ce întrunesc milioane de miliarde de linii luminoase în creierele noastre.
Totul ca să ajungem să plângem sau să râdem sau să rămânem așa impasibili, neimpresionați, plictisiți… și iar încep…
Ca să deducem despre noi niște lucruri pe care după ceva vreme nu le mai credem la fel și ce fel complex și stupid, după un sistem hiper obiectiv de a funcționa, avem.
Și acum… întrebări!
Mai vine primăvara?
Mai avem nevoie de o limită ca să nu depășim o adaptare pe care n-o s-o reușim dacă continuăm în modul în care o facem?
Există un sens chiar și în cel mai pesimist sistem, în care chiar cei care îl concep îl evidențiază, nu direct, ci prin abordarea lor paradoxală a idelor, a faptului că le scriu până la urmă și ni le arată nouă?
Sau cel mai optimist sistem, nu e, într-un fel, cel mai nihilist, atunci când ideile lui sunt atât de departe de practicabilitatea posibilă lor?
Și nu e cel mai optimist om și cel mai nihilist atunci când vrea să mă convingă de o practică de care eu sunt convins că e absurdă?
Mai există răspunsuri pe care trebuie să le aflăm?
Și chiar trebuie să existe un trebuie?
Să încerc să mă smeresc mai mult? Mai mult decât următoarea idee?
Îmi consum proteinele și nutrienții, făcând mai departe ce m-am obișnuit să fac, plictisit de citit studii și urmărind alte 100 de căi care au ieșit astăzi despre cum e mai bine să trăiești, să fii, să iubești sau să te crezi ce vrei tu să te crezi, alergând, făcând exerciții și nemaiștiind dacă o fac din automatism, din imagine socială, pentru sănătate sau pur și simplu, lăsându-i pe alții să-și facă… lucrurile lor, lăsându-i pe alții să fie savanți și să construiască rachete cu care să plecăm pe Marte sau înspre o planetă pe care n-am descoperit-o încă, atunci când soarele va exploda pe cer sau va trimite prea multă căldură, iar noi nu vom ști ce avem de făcut în afară să plecăm, să zburăm pe cer prin univers…
Iar eu să-mi consum nutrienții, să le fac cu mâna, să-mi iau bagajul, să plec, să stau, să râd, să plâng… parcă am mai văzut toate astea într-un filmuleț distopic…
Și nu suntem acum aici doar ca să fim arătați cu degetul de cei care vor fi peste o sută, o mie, un milion de ani? Nu-mi rămâne acum doar să fiu..?
