Scriam bucata asta acu vreo 7 ani și am adăugat-o în ceea ce numeam roman „Oameni. Fragmente de a fi om”, devenind, astfel, un fragment, o mică bucată din introspecțiile pe care le notam în acea perioadă.
Eram inspirat de contextul în care pot fi găsiți un el și o ea în primele lor interacțiuni, când fac schimb de idei, de atingeri și când comunică incomplet fărâme de dorințe, nevoi pe care niciunul nu știe dacă și le-au îndeplinit cum știu ei că ar trebui.
Și se găsesc în anumite momente în care vor să plece și să rămână în același timp în acel moment. De parcă au încrederea că nu se poate întâmpla ceva mai mult, mai bine, și speranța că trebuie să mai încerce o dată.
Micile momente de interacțiuni verbale și fizice sunt amplificate de detalii psihologice, metaforice, pentru a spori nivelul de detaliu, atenția pe anumite bucăți.
Tu ce părere ai? Ce descriere a psihologiei tale încerci în momente similare sau după ce se termină ele? Și de ce o faci sau de ce nu?
„Iubirea…” mi-a zis, cu o melancolie tare, a ei, a iubirii, când eu nici nu știu dacă o întrebasem ceva sau aiuream zicându-i că totul stă într-o teorie reușită, dar ascunsă prea bine. Iar ea completând: „Dacă e despre o teorie reușită, atunci trebuie că e a iubirii.”
„Zilele îi sunt numărate…” i-am reamintit eu, continuând o discuție pe care o purtasem mai demult, despre care nu știam dacă mai ține minte, fiindcă de multe ori îi spuneam câte o idee încurcată despre care nu avea aceeași părere, încât în capul ei trebuia să o uite. La fel când îi vorbeam despre iubire, fiindcă amintea adesea despre ea, o căutam continuu împreună.
I-am spus că dacă ar fi să iubesc aș face-o primăvara. Să cred că sunt gata să primesc căldură, sentimente, să primesc orice, când eu în alt timp respingeam orice… Aș primi chiar și iubirea într-o zi de primăvară. Aștept să vină primăvara, chiar și în locul ăsta pustiu de soare în care mă găsesc.
Fiindcă ea mi-a zis într-o zi… nu știu ce mi-a zis exact, nu-i știu vorbele exact, poate că vreun amănunt sau o vorbă fără sens, că ea vorbea de multe ori, iar mie îmi plăcea s-ascult altceva, gândurile ei poate, ascunse îndărătul vorbelor, încât sfârșea orice neîntrerupere de cuvinte prin: De ce ești trist? iar eu nu-i puteam răspunde decât un: Dar nu sunt. O mințeam pe jumătate, că eu eram mereu îngrijorător de trist, dar nu atât de îngrozitor încât să îngrijorez pe cineva. Iar alteori mai purtam câte-un zâmbet ironic pe sub colțurile triste ale buzelor.
O întrebam: De ce ești tristă? Iar ea mă mințea că e. Însă simțeam mereu o bucurie copilărească în ea, nu-nțelegea tristețea la fel ca mine. Ar fi vrut să rămână tristă, poate, ca toți oamenii bolnavi de melancolie o viață întreagă, însă nu reușea decât puține forțări ale neputinței tristeții ei.
Apoi eu încercam alte forțări ale minții mele. O ajutam să vadă de ce sunt buni prietenii, când înainte ne ziceam unul altuia că e de prisos să ai zeci de prietenii, că nu-i ai de fapt, și îi sărutam ușor obrajii, închipuindu-mi alți obraji artificiali, închipuindu-mi că-i rup cu mâinile pe aceia și că-mi rămân singurii obraji ai ei. O ajutam să-și repete cuvintele prieteniei închipuite dintre oameni pe care ea mi le rostise, când, apoi, îmi apucam mâinile cu forță dominantă și le înfigeam cu tandră putere a posesiunii peste ce mai înțelegeam eu din pielea ei. Îmi doream, cu altă forță, abstractă de mine, de înțelegere, să își închidă ochii, pentru a rămâne doar eu acolo, doar eu și trupul ei, adică singur, neurmărit de nicio privire. Îi porunceam în mine, în tăcere și m-asculta, ea n-o-nțelegea, doar se supunea. O vedeam închizându-i, așa cum îmi imaginasem puțin înainte și-i înțelegeam așteptarea, mintea captivată și liberă de neputințe și iluziile prieteniilor care-o prindeau, mai ales când voia să scape de ele, o prindeau mereu.
Întotdeauna mi-a plăcut să eliberez captivități. Mi-am zis-o, pentru a-mi elibera entuziasm potrivit cu marile decizii nefericite. Apoi poate că am strâns-o de mâini sau am strâns-o de gât sau am aruncat-o pe geam sau am spart geamul și i-am înfipt cioburile în trupul primitor de împunsături de tot felul, însă în clipa de după, cea de onestă imaginație, îi întorsesem trupul cu spatele spre mine, să nu mă știe dacă sunt, dacă am plecat… Îmi iau mâna, purtătoare de forțe absurde și îi ating piciorul, poate prea moale pentru o atingere, poate prea tare pentru o iubire, că eu nu aveam niciun sens al intensității și mi-era totuna dacă zdrobeam oase în mâini sau alinam durere cu ele. Ea nu tresărea, parcă nu era cu mine, nici împotriva mea, ținea ochii închiși și-aștepta voluptate. Se lăsa mie sau altuia, altora? Imaginației cu zeci de bărbați, zecilor de voluptăți trăite în mintea ei, zecilor de atingeri anterioare.
Până să o las să-și revină în trezire i-am privit chipul plecat de câteva ori. Nu-mi spunea decât că îi place să rămână pradă, să cadă în slăbiciune de descompunere totală și să nu-și revină decât când a căzut pradă sieși, închipuirilor, născocirilor. Să cadă…
Toate astea fiindcă mai demult un poet a scris câteva versuri. A dat de știre femeii că i se pot scrie iubiri, dorinți pătimașe și că poate fi chemată muză. De ce poetule?
Toate astea până la capăt, până la capăt, fără să fi început, fără să se fi terminat, fiindcă lirica sugerată n-are izbândă a finalului sau presupusă precizie a nașterii ei. Încă de la început, unul dintre ele, femeia știe că i se cuvin vorbe ca pentru ea, unele de nespus alteia.
După sau înainte, am privit-o sincer, fără tristeți, doar cu zâmbet șters și i-am zis. La care ea mi-a răspuns: Câtor femei le-ai mai spus..? Poate că le-am zis celor pe care le-am privit sincer în ochi. Dar vorbe pentru femei nu sunt zise în fiecare clipă? Câți dinte ei i-au zis? Care din ei a fost crezut? Apoi mi-a zis că ar vrea să aibă o poezie a ei prin care să se știe, prin care să fie știută.
De multe ori am vrut să fiu găsitor de orice. Am vrut să fiu poet de câteva ori, iar de mai multe ori am vrut să fiu altcineva decât scriitor trist, să fiu nimeni. Însă în una din dățile în care am vrut să fiu poetul mediocru găsitor de rime albe mă aflam atunci. Doar că devenirea în a fi vrut să fiu cineva nu era magie simplă cum mă gândeam că poate face cel care voiam să fiu. Fără să exclud magia asta banală, parcă în minte mă bâlbâiam că o să încerc eu vreo poezie. I-aș fi zis că-i scriu eu una. M-aș fi apucat imediat de improvizat, dar mi-am negat orice gândisem înainte. Vocea celeilalte femei, care era în ea, îmi spunea pe dos decât îmi zicea cealaltă. Am înțeles că nu i-ar plăcea niciun vers din ale mele. Aștepta altă poezie, a altuia. A altuia când eu eram cel mai bun scriitor al fanteziei mele? Am întors-o spre mine. Sau poate mai devreme de toate astea… Am privit-o lung, ca pentru mine și m-am convins că o știu pe de rost. Unde cauți o poezie când n-o mai găsești? M-am convins că nu știe nicio poezie, că nu știe… Am plecat.
