A venit toamna, iubito. Frunzele sunt încă în pomi și sunt încă verzi, deși peste puțin o să sfârșească putrezite sub crengile care le țineau agățate, fiindcă nu mai primesc lumină și căldură sau săruri minerale sau ceva, că nici nu mai știu biologie de clasa a 5a ca să zic, atâtea toamne au trecut peste noi de atunci. Și parcă a fost ieri, dar sunt mai ignorant cu o groază de informații, de-mi pare că timpul le-a furat pe toate și trebuie să irosesc alt timp ca să le învăț de la capăt.
Și ce timp va trebui să irosim ca să învățăm iubirea pe care n-am știut-o niciodată, iubito? Ca să ne simțim păcăliți de timp și de cuvinte. Ca să-ți scriu fraze pe care profesoare de română să le citească copiilor în clase ca să-i învețe să compună. Și să-ți descriu în fraze sexuale imagini la care profesoare de română se vor rușina citindu-le.
Și cum să nu-l iubești pe Bacovia toamna? că mă trezesc luminat de o lumină gri, de nu-mi vine să plec din pat pentru încă două ore și-mi vine să plâng două zile. Iar el are perfectă dreptate să-mi vorbească despre dorul de tine și dorul de ducă.
Îmi vine să fug de tine cu tine de mână, așa mult ne nenorocește toamna! Și să mă opresc când voi fi obosit, ca să mai stăm oleacă acolo unde va fi. Ca să ne privim, poate, apoi să mergem înainte pe drumul nostru necunoscut și singur. Sau poate să ne vorbim câteva cuvinte sincere și nenecesare ca să ne arătăm încă o dată că suntem oameni, că ne-am blocat în prejudecăți și în suferințe pe care le mascăm cu fericiri irezistibile, cu joacă și roluri, și cu un dor de ducă trist de toamnă, care să ne facă să credem că ne alegem singuri melancoliile.
Și cum să nu fie atât de mut totul? când nopțile sunt așa reci, iar noi suntem atât de nepregătiți să renunțăm la hainele de vară și să ne punem ciorapi mai des, când apa rece se simte mai rece în robinete, iar caloriferele grele sunt seci și plâng a gol.
Cum să nu fie atât de mut totul? când nici cuvinte nu mai am să-ți spun, iubito. Fiindcă am altele pe care nu ți le spun, nu ești pregătită să le auzi încă, te mai las un secol ca să scapi un pic de tine și poate o să ne găsim în altă lume și o să discutăm despre idei libere și despre frici pe care n-o să le mai avem.
Dacă ai picioarele reci, așează-le între ale mele. Ești bună de mângâiat, iubito. Dar mi-e teamă ca mâinile să nu-mi fie prea reci, mai bine te ating cu două degete, ca să-ți simt pielea mâinilor întâi. Sau mai bine să ne ținem amândoi mâinile sub pătură un minut, ca moleculele să înceapă să se agite, ca degetele să capete mai mult control și să prindă mai mult dor de atingeri. Acum doar ochii mei miopi te ating cu clipiri rare și precise, ca să-ți vadă unicitatea pe care n-a mai văzut-o altul decât mine. Capul așezat într-o parte, părul nearanjat, buzele deschise și ciupite de rece și de vânt, fața punctată de cicatricile vremii, de câteva riduri, de câteva alunițe și coșuri, purtând saliva buzelor mele care ți-au simțit carnea bună și moale cu 55 de secunde înainte, ce timp precis și trecător!
Când e frig, iubito, mi-e mai frică de mine. Mi-e frică să nu te ating prea tare sau prea rece sau prea încet sau să am nasul rece sau mâna rece, așa mi-e de teamă!
Trebuie să ne dezbrăcăm sub pătură, iubito. Sau să aruncăm haine în mijlocul camerei, să le dăm foc și să ne iubim acolo lângă.
Iar totul o să treacă în literarul minții noastre când o să ne sărutăm lung și precis, cu zgomote specifice și scurte, când saliva mea o să devină caldă și lipicioasă pe gâtul tău răsturnat, când sânii tăi vor împinge în palmele mele ca să îi apăs mai tare, ca să îi ajung cu limba și să pun mai multă căldură și excitare în corpurile noastre…
Afară plouă, iubito, dar ce ne pasă? afară plouă…
