Romantismul – „atitudine, comportament dominat de sensibilitate, de imaginație care nu mai trece de rațiune; înclinare spre lirism, spre individualism, spre visare, spre melancolie.”
Erau romantici dinainte să știe și să teoretizeze despre romantism? Da! Lumea care apărea din visarea vreunui dumnezeu adormit sau din nepăsare haosului. Explozii creatoare. Mișcare în căutarea unui sens fără sens, căci ce e sensul decât ceva romantic? Viața.
Nevoia de limbaje care erau necesare sau nenecesare. Și nevoia de dezvoltare, oh, ce romantic! Și pietrele sunt romantice că se sparg să facă nisipul pe plaje largi la care visăm să le străbatem desculți de mână cu o altă mână și ploaia că udă mările și oceanele și ele că întorc norilor apă și apa că udă ca să crească iarba și soarele că le trimite lumină. Dar și plantele sunt, că se adaptează cu aerul și lumina și apa, ca să se dezvolte, să trăiască, apoi să moară și să trăiască prin cele care vor crește din semințele lor. (metaforă sau nu!)
Sau poate doar mintea copleșită după tot felul de metafore e prea romantică, iar plantele n-au cum să înțeleagă vreodată ideea și rămâne prăpastia asta mare între noi și ele, ca ele să crească, iar noi să le mâncăm și noi să murim, iar ele să ne mănânce.
Și oamenii! Oamenii noștri contemporani, în lupta lor cu ei înșiși, cu ceilalți, cu ideile lor și ale celorlalți și cu mediul pentru un sens căruia poate îi dau un sens prea mare pentru ce înseamnă el, pentru existență.
Și mereu trebuie că a existat în psihologia lui că ce face, face cum e drept de făcut. Chiar în momentele în care era temător, oricând în istoria lui, și nu știa dacă apucă pe drumul bun, trebuie să fi pus primul pas cu un fel de încredere dată din necunoaștere și intuiție sau din rugăciunile și speranța în ajutorul unui zeu plin de milă.
Iar civilizația e prea romantică! Atâtea arte și feluri, forme și limbaje. Atâta visare și metaforă și voință de creare, de exprimare a psihologiilor.
Și cât romantism în formalitatea lucrurilor și în încercarea niciodată reușită de a scăpa din ele. Sau în atitudinea total opusă a unuia de a nu face ca ceilalți, doar pentru că visează el la un sens nou, altfel, și poate că toți credem asta despre noi înșine. Și cât romantism este, la fel de mult, în reușita ăstuia sau în eșecul lui.
Dacă s-ar pune problema că azi suntem prea capitaliști și că ne gândim doar la bani și că n-avem cum să fim romantici, nu, dragilor! Suntem la fel de sensibili la avuția lor, la pierderea lor și la gândul (pe care îl considerăm pur rațional) că ce facem cu ei este bine.
Unii sunt romantici prin credința lor în cer, în zei sau ei înșiși, iar alții sunt prea romantici nemaicrezând, încercând să îndrepte lucruri, să repare psihologii și sunt toți niște romantici anonimi, învățând despre idei și dumnezei dintotdeauna, de mii de ani, (mii de ani, auzi!) viețuind unii cu ceilalți, cu ideile lor greșite despre ceilalți și neapărat corecte în capul lor.
Mâncând din aceleași farfurii, din aceleași magazine, cântărind cu aceleași cântare, cântărind iluzii cu aceleași tipare, urmărind aceleași știri și privind aceleași ecrane, fiind bucuroși și oripilați de aceeași sexualitate, murind de aceleași boli și de cancere nevindecabile cu idei despre moarte în neant și viermi sau viața veșnică și viermi.
Însăși rațiunea este romantică, fiindcă am putut înfăptui asemenea teorii despre ea și despre ce am vrut noi să însemne.
Și atunci ce fel de viziune mai e și asta să avem ideea de a continua, de a fi orbi, fără să vrem să acceptăm că suntem, de a le face pe toate așa cum sunt ele sau așa cum ne ies și de a crede că așa sunt ele, de a crea poate demolând și invers, ce fel de viziune? Poate posibilă doar prin apariția unei psihologii prea intrinseci, prea străine de a putea să o cunoaștem mai bine prin ea, prin manifestările noastre prin ea. Având nevoie de un instrument superior, de altceva, de altcineva, ce romantic!..
