Drumul îmi apare de fiecare dată prin sticla ușii trenului la care stau așteptând ca viteza să fie redusă până la oprire. Îl văd dintr-o parte, apoi mă apropii de el și îl văd de sus. Acum e acoperit de asfalt, unde înainte erau doar gropi, pietre și țărână.
Când pun primul pas pe peron, trebuie să fie un pas uriaș, așa departe e ultima treaptă a scării de betonul veșnic al peronului. Oare cum se aruncă călătorii din trenurile oprite ca să aterizeze jos? Odată, când eram mic, n-am așteptat să se oprească de tot trenul și am sărit, am căzut, m-am ridicat și am apucat-o repede spre casă de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat, de parcă peronul și scara trenului erau la același nivel și nu aveam cum să cad.
Am pus pasul ăsta de mii de ori și ca mine toți sătenii care au mers și care continuă să meargă aproape în fiecare zi pe drumul lung și ocolitor ce le leagă casele de haltă.
Halta e o haltă fictivă, n-am apucat niciodată clădirea ei de unde se luau bilete. Cine vindea oare biletele?
Nu mai știu cum e mersul zilnic dus întors de acasă la haltă, dar am știut. Am știut fără să vreau, fără să știu de ce vreau și fără să știu de ce trebuia să fie așa? Cine știa dintre cei care îl făceam zilnic. Poate că unii s-au prăpădit sau alții și-au găsit alte drumuri și niciunul nu ne-am răspuns sincer la întrebările noastre pe care nu ni le puneam în nicio dimineață sau după masă sau seara și poate că ne puneam alte întrebări și poate că eram doar un copil, iar ei copii alături de mine ducându-ne la școală și la serviciu. Simpli oameni umblând dus și întors de acasă la haltă, continuu, de parcă țineam o tradiție și țineam în picioare o haltă fictivă și niște vise, niște scopuri așa străine de noi toți.
Ce căutam, dacă nu măcar să încercăm să supraviețuim? Să fim fericiți? Sau măcar să nu plângem în fiecare zi?
Să supraviețuim!? Dar cu ce cost?
Să supraviețuim cu costul de a nu ști altceva decât un traseu repetitiv și fețe prea cunoscute, care să ne înfurie sau să ne displacă sau să ne facă să zâmbim.
Și n-ai cum să continui, dacă nu-ți proiectezi un pic de iubire în lumea asta mică în care te prinzi, parcă fără să vrei, din care nu știi dacă poți să ieși, din care poate e riscant să ieși, te simți nepregătit să ieși sau știi că sunt emoții noi pe care trebuie să le înduri, să le adaptezi.
De asta îți proiectezi un pic de iubire, ca să fie cineva care are grijă de tine, că e Dumnezeu sau o femeie întâmplătoare sau tu.
De asta îți torni un pahar de alcool, ca să te iubești un pic, ca să plângi de neiubirea altora, ca să speri la o iubire mai mare poate, poate cineva chiar are grijă de toate astea, ca să-ți amorțești mintea, să te dezinhibi și să plângi liniștit de necaz și de plăcerea amorțelii sau să te revolți de lipsa de mai bine. Și parcă știi că ar putea să fie mai bine, dar cum? unde? și cu ce cost?
