Cu cât încerc să mă apropii mai mult, mă îndepărtez de scopul pentru care încercam apropierea. Iar toate înțelesurile noi care mi se arată mă încurcă și mă fac să înțeleg că nu sunt pregătit așa cum credeam.
E un înțeles prea tare pentru nările mele, mă sufoc cu el. De fapt, ca să zic direct, n-am nevoie de comparații și simbolism ca să-mi dau seama că creierul meu are alte reguli decât aș fi vrut și încercam să cred, ca să încerce să mă țină în viață. Sunt emoții pe care le-am mai trăit, dar noi. Sau poate că doar memoria trăirii lor mi-a rămas, nu și senzația lor vie.Iar când le retrăiesc, deși știu că am mai fost acolo, mă copleșesc prin adevăratul lor sens și tărie.
Apropo de simbolism, că te aici mi se trage, aparent ei au nevoie așa mult de ele. Își creează roluri și își proiectează pesoane pe care le au în cap în alte persoane. Creează evenimente ca să încerce să reinterpreteze semne care poate că nici nu există. Dar există în imaginația lor și atunci trebuie că și ăsta e un sens al existenței, doar ca să încerce să supraviețuiască în continuare.
Nu era mai bine să rămânem aici în camera asta închiși? Sau măcar să ne lăsăm sentimentele închise, să ieșim pe ușă doar cu memoria lor ca să ne ducem în continuare viața după regulile cu care am fost obișnuiți.
Apoi să revenim în cameră și să ne încărcăm cu ele din nou, să vorbim, să ne sărutăm și să facem alte lucruri pe care am vrea să le facem.
Dar știu că ai zis să nu ne atingem și asta e pentru că toată teoria mea cu sentimentele nu are cum vreodată să se întâmple, și le-am lua cu noi, fără să putem face față nouă înșine, purtându-le permanent odată ce ne ducem în continuare viața după regulile cu care am fost obișnuiți.
Poate că cineva dintre noi o să numească pe celălalt: iubito! Și știi că se întâmplă de fiecare dată ca oamenii să nu se potrivească. Dar cine decide asta? Nici măcar ei n-o fac, nici măcar noi!
Doar psihologia întipărită din milioanele și miliardele de experiențe pe care nu le putem evita. Și atunci eu îți spun ție că soarta nici măcar nu există, că nu există semne și religii, că nu există nimic.
Dar eu ce fac aici? Dacă nu să teoretizez despre ele toate și să le prețuiesc prin dispreț, să le creez mai bune cum n-au existat vreodată. Să le neg apoi doar ca să fiu neputincios, să-mi tai singur picioarele și să mă pun la o încercare mare cum ar fi să urc un munte greu doar în mâini.
Oricum mi-a făcut plăcere această mică discuție despre care cred că niciunul n-a înțeles nimic.
